Wolfenstein

• 

• Tweet

  Email

  Print

  Publicat de PCWorld 09 decembrie 2009 15:29 in Jocuri

Nu este o noutate că în fiecare an apar sute de jocuri. Dar chiar şi dacă singura ta ocupaţie este să te joci, nu prea ai cum să le încerci pe toate, pentru că ziua are doar 24 de ore. Iar dacă mai ai şi o slujbă şi un(o) partener(ă), timpul dedicat jocurilor se reduce drastic. Aşa că probabil încerci să filtrezi cumva multitudinea de pe piaţă cumva, de multe ori după ureche sau după ce se mai aude prin mass-media.

Aşa a început hype-ul în cazul meu. Am văzut un trailer cinematic de o calitate excelentă. Un american cu nume dubios ce reuşeşte să distrugă vestita navă de război germană, Tirpitz. Nu înainte de a dezintegra complet câţiva nazişti într-o scena de luptă spectaculoasă şi puţin comică spre sfârşit. Imediat după, eram mai ud ca o adolescentă în faţa unui cântareţ de rock. Am băloşit toată tastatura în timp ce căutam mai multe informaţii şi evident data lansării. Între timp au mai apărut şi nişte trailere cu gameplay-ul de care am fost la fel de impresionat, caci deh, nu degeaba îşi primesc banii cei de la marketing.

Ştiu, ştiu, la ce vă gandiţi, “Uite încă un fanboy Wolfenstein”. Dar mă puteţi învinui? Vechiul Wolfenstein 3D se află în rândul jocurilor ce au revoluţionat sau, în orice caz, au propulsat industria jocurilor la nivelul la care este astăzi ( evit să spun că Wolfenstein 3D a inventat genul FPS ). Vechiul joc a ajuns să apară până şi în filme sau pe mobile. Astfel, aşteptările de la acest nou Wolfenstein sunt mari, poate prea mari. Mai ales pentru ce se vrea. Nu Wolfenstein 2, sau Wolfenstein the return to The return to Castle Wolfenstein, ci simplu, Wolfenstein, ca şi cum ar fi mai bun decat restul.

Ai putea fi tentat să spui că este. Dacă pui la socoteală faptul că are elemente de sandbox ce încearcă să rupă din liniaritate, o poveste ce te poartă prin două lumi, fiecare cu ciudăţeniile ei ( ninja cu sani demni de Playboy sau creaturi cu bube-n cap şi bicepsul cat o maşină ) arme ce pot dezintegra instant inamicii, şi mai mulţi nazişti şi svastici decât în filmul Inglorious Bastards.

Problema cu sandbox-ul este că oraşul în care te poţi plimba fără restricţii este plictisitor. Toate străzile arată la fel, şi de multe ori este enervant să umbli prin acelaşi amalgam de nuanţe de maron doar pentru a primi următoarea misiune de la un NPC. Şi acela uşor de uitat, dar de moartea căruia ar trebui să îţi pese mai târziu în joc.

Pentru a schimba totuşi gama de culori, personajul principal, BJ Blazkowicz, capătă, pe lângă nişte arme foarte distractive şi distructive, un medalion ce îţi dă posibilitatea de a vedea ( albastru verzui ) şi intra în aşa numitul Vail, bariera dintre dimensiunea lui BJ şi dimensiunea Black Sun. Iar pe măsură ce avansează povestea mai capeţi şi alte abilităţi ce face trecerea de hoardele de nazişti şi monştri mai uşoară. Puterile variază de la un fel de bullet-time, până la un fel de barieră ce dezintegrează orice inamic pe care îl atinge.

Distractiv este faptul că şi unii inamici se pot folosi de aceleaşi puteri. Vei avea de înfruntat soldaţi ce trag în tine din spatele unui scut de energie, sau magi ce pot folosi acel bullet time. Asta în afara boss-ilor, ce trebuie să recunosc, sunt destul de variaţi, şi exact aşa cum ar trebui să fie un boss. Mai greu de bătut până te prinzi de strategia pe care trebuie să o adopţi pentru a-l omorî.

În mare, gameplay-ul este dinamic, rapid şi satisfăcătoar. Chiar dacă teoretic există şi posibilitatea de a alege calea stealth-ului, level design-ul nu prea este făcut pentru aşa ceva, decât în cazuri rare când îţi este şi sugerată această alternativă. În rest, valuri peste valuri de nazişti respawnaţi pe care îi seceri fără mari probleme cand nu te asaltează cu grenade sau sunt în spatele unor scuturi. Datorită nivelelor destul de variate, acţiunea nu devine plictisitoare, dar nici nu revoluţionează cu ceva genul.

Cum nu o face nici grafica. Nu neapărat pentru că se foloseşte de un engine ce începe să îşi arate vârsta, ci şi din cauza culorilor, ce în unele zone au mai puţină viaţă şi varietate decât un cadavru. Doar ca apoi să activezi puterile speciale şi să incepi să vezi totul pe nuanţe de verzui-albastru, ce te fac să verfici dacă e bine înfipt cablul video în monitor. Animaţiile în general sunt destul de bine făcute şi am fost chiar uşor impresionat când am văzut cum se chinuie şi cum sare sângele dintr-un soldat nazist când îl ocheşti în gât sau în alte zone mai sensibile. Dacă te opreşti în schimb să analizezi cadavrul ( dar cine ar face aşa ceva? Eu sigur nu, pentru că nu am o plăcere bolnavă de a vedea cum poate fi dezmembrat un inamic ) acesta arată mai primitiv chiar şi în comparaţie cu un joc din 2008 ( cât de frumos se despicau ţestele şi membrele naziştilor în Brothers in Arms : Hell’s Highway ).

Anumite efecte vizuale sunt totuşi chiar încântătoare, cum ar fi dezintegrarea inamicilor, felul in care se văd gloanţele ce se lovesc de scutul tău şi efectele de iluminare, mai ales când sunt implicate forţe sau arme provenite din cealaltă dimensiune. Per total însă, engine-ul, deşi bine optimizat şi stabil, îşi arată vârsta şi îţi lasă impresia de vechitură.

Modul de multiplayer, deşi are câteva hărţi chiar bine gândite, nu prea văd cum ar putea rezista în faţa unor giganţi ca şi Call of Duty. Chiar dezamăgitor dacă stam să ne gândim ce succes a avut modul Enemy Territory pentru Return to Castle Wolfenstein.

În loc să fie un joc inovator, ca predecesorul, tot jocul pare făcut din elemente încercate în titluri anterioare. Icoana ce indică apropierea unei grenade arată ca în Call of Duty, puterile paranormale iţi aminteasc de Bioshock şi F.E.A.R., tentativa de sandbox, facută parcă doar pentru a fi în rând cu lumea, viaţa ce se regenerează dacă nu se mai trage în tine ( pentru ca hp-ul până la 100 nu mai e la modă). Mereu ai impresia că ai mai jucat jocul ăsta înainte de a fi reciclat şi servit a zecea oară cu mai mult bling bling.
Şi de la Quentin Tarantino aveam aşteptări la fel de mari ca de la Wolfenstein, numele unuia dintre cele mai vestite jocuri. El a reuşit să facă un film ce va rezista în timp folosindu-se tot de o realitate alternativă de pe vremea celui de-al doilea Război Mondial, cu mai puţini nazişti morţi, la fel de multă violenţă dar asumându-şi riscul de a fi diferit de restul.
   
Nu pot spune că este chiar un joc de duzină, dar e clar că nu se apropie de calibrul primului joc Wolfenstein. Dacă nu eşti fan al seriei, sau nu prea îţi plac FPS-urile în care omori zeci de inamici pe minut cu arme cât se poate de ciudate într-un univers ce îmbină istoria cu fantezia, nu prea aş putea să il recomand cu inima împăcată. Campania single player, deşi are nivele antrenante, reuşeşte să te plictisească sau enerveze prea tare între misiuni.
   
Nu este exclus ca unii dintre voi să se bucure chiar mult de acest joc, dar un lucru este clar, când cineva exclama “Ce tare a fost Wolfenstein” nu are rost să întrebi care dintre ele, este clar că despre vechiul “Wolfenstein 3D” este vorba.

Cerinţe minime de sistem:

CPU: Intel(R) Pentium(R) 4 3.2 GHz or AMD Athlon(TM) 64 3400+ processor
RAM: 1GB RAM
Video Card: 256MB NVIDIA(R) Geforce(R) 6800 GT or ATI Radeon(TM) X800
Sound Card: 100% DirectX 9.0c compatible sound card
HDD Space: 8GB (Plus an additional 800MB for Windows swap file)
Media: 100% Microsoft Windows compatible DVD-ROM drive Internet: Broadband connection and service required for multiplayer